Toată această izolare a venit ca un fapt pe de o parte normal, pentru că la felul în care evolua situația era de așteptat că nu vom fi tocmai noi cei care să scăpăm, iar pe de cealaltă parte ca ceva ce ne-a luat nițel prin surprindere deoarece nu poți simți cu adevărat ce înseamnă un lucru până nu ești parte din el. În momentul de față suntem în mijlocul trebușoarei ăsteia, a trecut ceva timp de când ,,s-a instalat’’, parcă ne-am obișnuit și în același timp ni se pare că nu se mai duce odată totul.
Inițial, optimistă, am luat-o ca pe o vacanță de care nu pot spune că personal aveam prea mare nevoie, dar care nu ar fi stricat vreo săptămână. Apoi am văzut că se prelungește și am zis ,,Ok, profită, căci am senzația că asta o să fie Vacanța de Vară’’. Problemele erau două. Una: ceasul biologic al doamnei anterior menționate a fost dat puțin peste cap și a venit cu vreo câteva luni mai devreme, dându-l peste cap și pe al meu. Iar a doua, cea mai frustrantă de fapt, nu a venit singură, ci cu o tovarășă de nădejde, o interdicție: nu aveam voie să ies din casă. Debordând din nou de pozitivitate am zis că am niște seriale de văzut, altele de terminat și că nu ar strica să mă mai și cultiv puțin prin lectură. După două săptămâni deja nu mai aveam la ce să mă mai uit, nu mai știam ce să mai citesc, nu puteam să mai dorm noaptea pentru că nu aveam pe ce să îmi consum energia în timpul zilei și mă durea capul constant. Totuși, bonus, camera mea nu mai fusese vreodată așa de curată.
Cred că ceea ce mi-a ținut mintea în locul ei a fost să îmi amintesc lucruri și îi pun și pe alții să o facă. Deja mă arsesem prin faptul că îmi făcusem atâtea planuri pentru vară (care, evident, s-au anulat), imaginându-mi și ducându-mă în viitor, deci, dacă mă duceam în trecut, maxim puteam să vărs vreo două lacrimi de nostalgie, căci, indiferent de orice, nu mai puteam schimba nimic. Știam că dacă e ceva ce îmi place pe lume, acel lucru e să discut, să îmi zic părerea, să pun întrebări, să ascult povești, să le zic și eu pe ale mele și să readuc la viață chestiuni demult îngropate. Am început să mă uit la poze, la obiecte vechi, să încerc să îmi aduc aminte poveștile din spatele a tot ceea ce vedeam și unde nu mai știam exact despre ce era vorba, nu am ezitat să întreb. Îmi creștea sufletul de fiecare dată când mi se oferea un răspuns, mă simțeam ca un copil care primea un cadou când mi se aducea la cunoștință ceva ce îmi scăpase, ori ceva ce niciodată nu am știut. Mi-am luat la puricat copilăria, am râs extraordinar de fiecare pățanie pe care am comis-o și pe care nu o regret sub nicio formă, iar acum, mai mult ca niciodată, cred că sunt în totalitate mândră de copilul care am fost și care încă sunt. Toată satisfacția ce venea la pachet cu povestioarele auzite, m-au făcut să pun întrebări despre părinții mei, despre cum erau aceștia la vârste fragede, despre cum trăiau și simțeau ei, iar de aici am ajuns la bunici, la străbunici și la alți membri ai familiei. M-am simțit aproape de oamenii despre care mi se spunea, chiar dacă nu i-am cunoscut niciodată, iar întrebarea ,,Cu cine ai sta la o cafea dacă ai putea alege pe oricine?’’ și-a găsit un răspuns în persoana străbunicii mele. Și acele lacrimi pe care le-am menționat au venit, au făcut-o când m-am gândit la câte lucruri nu știu, câte ar mai fi de aflat și câte vor rămâne întotdeauna pierdute. Bunica a fost izvorul meu de informații, a fost puntea mea de legătură cu trecutul, trimisa lui ,,atunci’’ la întalnirea cu ,,acum’’, ,,atunci’’ ce va mai trăi încă puțin și prin mine.
După ce am făcut asta, evident că iarăși am ajuns în postura în care stau și mă minunez de ordinea ce mă înconjoară, dar sunt convinsă că așa cum am găsit prima dată o metodă prin care să mai las praful să se depună pe mobilă, o voi face și acum. Și în speranța că nu o să trebuiască să sap și în trecutul vecinilor ca să scap de plictiseală, aștept să revină totul la normal.
sursa imaginii: https://pixabay.com/ro/