Ne e greu. Credem, nu credem… tot trebuie să o facem. N-avem încotro. Și totuși! Nu… trebuie să purtăm mască. E spre binele nostru. Oricum, o veșnicie nu are cum să dureze. Sau oare…?
Cine s-ar fi gândit că un an ca 2020, deși atât de dorit, acum poate fi atât de… nedorit? Sunt sigură că mulți dintre noi ne-am spus, la sfârșitul anului 2019: ,,Da! 2020 va fi anul meu! Voi face tot ceea ce nu am reușit să fac anul trecut. O să mă schimb. O să fie bine.’’ Si acum ce facem? Stăm și așteptăm sfârșitul acestui an, ca să avem din nou așteptări. Să spunem din nou că o să fie bine. Să avem șansa, din nou, la speranță.
Poate că este și vina noastră. Poate că toate așteptările noastre au dus la viața pe care suntem nevoiți să o trăim acum. Și poate că trebuie să învățăm să acceptăm. Să învățam să ne acceptăm. Cu bune și, mai ales, cu rele.
Am fi crezut vreodată că albastrul-culoarea simbolică a acestui an-, amestecat cu puțin praf de 2020, poate da o culoare magică de pandemie? De neșansă la fericire?
Masca, de câteva luni bune, a devenit un accesoriu. Și, deși trist, este cât se poate de adevărat. Masca a fost și continuă să fie mai prezentă în viețile noastre decât suntem noi înșine.
Si dacă, ea, masca, este de fapt o noua șansă? O șansă pe care am primit-o o dată când ne-am născut, iar acum, în 2020, o primim iarăși. Mă refer la șansa de a colora interiorul, partea afectivă, de a demonstra că simțim în nucleul a tot ce se întâmplă. Șansa de a acoperi ambalajul și de a dezveli, de a trezi partea pură. Inocența. Partea pentru care, în ultimă instanță, suntem numiți oameni.
Așadar, 2020 ne-a luat șansa la fericire sau ne-a oferit timp pentru a o găsi?
Sursa imagine: proprie