Încă de la prima suflare a societății, lumea a fost construită pe minciuni și amăgiri, lăsând ca acestea să devină una dintre problemele banale din viața de zi cu zi.
Întâia mișcare după apariție, iar primele sunete se țes împreună peste tot formând o pânză de păianjen a plăsmuirii.
Frăgezimea vârstei face ca totul din jurul nostru să fie extraordinar, înșelări, sau adevăruri, toate capătă același sens, și se creează ceva ce abia mai târziu când farmecul copilăriei se refugiază în cele mai ascunse colțuri își va face misteroasa apariție, câteodată pe nesimțite, câteodată zguduind toata ființa în care are loc schimbarea, în cele mai brutale moduri. Dar, uneori, rămășițele își pun amprenta în această transformare, neputând fi oprimate de nimic și confuzia se plasează în primul plan.
Încerc să pășesc prudent în vechea clădire de mult știută și arunc o privire pătrunzătoare, ezit. Continuitatea nu poate fi întreruptă, așa că merg și nu mă voi opri. Raza de lumină slabă a început să contureze ceva într-o nuanță închisă și încet apare în față o ușă. Mă folosesc de mânerul uzat și o deschid, apoi constat încăperea lipsită de obiecte, dar, când mă apropii mai mult, în fața mea se înfățișează niște poze și îmi trezesc niște sentimente de jovialitate de mult uitate, care în câteva secunde devin nostalgice. Îmi urmez drumul și ies de acolo. Mă uit în față și nu realizez că mă voi lovi de cutiile care sunt lăsate peste tot, și din care iese praful împrăștiindu-se oriunde îl poartă curentul. O altă cameră devine din ce în ce mai vizibilă, apăs ușor clanța și găsesc o tablă de joc care a fost roasă de timp, piesele lipsesc. Voi pleca și îmi voi continua răscolirea trecutului. Unele uși nu sunt încuiate, așa că voi urca scările. Aici dau de alte încăperi ferecate, peste care voi trebui să trec și să le las în seama fanteziilor mele imaginare. Ultima cameră, un șir de cărți se întinde în fața mea și încerc să nu mă las copleșită de puternica melancolie stârnită de amintirea parcurgerii lor. După ce îmi mai pierd timpul pe acolo, mă las purtată de mișcarea domoală a membrelor și părăsesc casa.
Născocirile auzite înca din perioada efemeră a formării devin o realitate care ne ajunge din urmă și ne ajută să realizăm că la sfârșit nu mai știm cine suntem, descoperim cum ele au făcut parte din noi înca de la primul lor sunet și cum au prins rădăcini în cele mai mari prăpastii ale sufletului nostru.