Având doar gânduri care i se încâlceau în minte și-i acaparau simțirea prezentă, Mădălina se îndrepta spre sala de clasă, fără să realizeze că fiecare pas făcut o afunda și mai mult într-un alt prezent al materiei, într-un timp uitat. Acest trecut își făcea loc în realitatea fetei prin intermediul spiritului colectiv lăsat în urmă de sufletele tinere care au ars pentru speranța unui viitor mai bun.
Până să realizeze în ce lume se afla, un vârtej a atras-o pe Mădălina în negura timpului și peste câteva clipe se trezi pe același hol, însă într-un alt timp. Se afla pe holul Colegiului Național ,,Al. I. Cuza”, însă nu în prezentul cunoscut de ea. Mădălina își ridică ochii curioși, parcă trezită dintr-un somn adânc. Vijelia de gânduri se potoli iar rațiunea fetei, aflată acum într-o cumpănă temporală, începu să analizeze peisajul atât de bine cunoscut, dar parcă diferit. Privirea i se plimbă peste pereții clădirii în care se află și în care își petrecea câte șase ore timp de cinci zile pe săptămână. În ciuda aspectului oarecum schimbat al clădirii, ceva îi era familiar elevei. Era un element cunoscut în interiorul holului care-o făcea pe Mădălina să se simtă la fel ca în prezentul ei. Mai aruncă o privire în jur. Deși aspectul elevelor era diferit, ochii lor scăpătau o lumină familiară fetei; deoarece și ea purta acea lumină. Atunci, eleva pătrunsă în timpul de care nu aparținea avu parcă o limpezire a rațiunii și înțelese bizarul sentiment de apartenență al acelui colectiv străin. Fiecare suflet care trecuse pe acel hol, indiferent de timpul din care provenea, purta în sine o scânteie, iar fiecare scânteie făcea parte din întregul spirit cuzist pe care nu locul în sine îl aducea, cu oamenii care dădeau viață liceului. Toți cuziștii au purtat, poartă și vor purta acest spirit înăuntrul lor. O văpaie care dă speranța continuă de colectivitate, responsabilitate și voința de implicare în schimbare. În timp ce aceste gânduri năvăleau în mintea Mădălinei, conștiința fetei se simți din nou atrasă în vârtejul care o adusese în prima instanță în trecutul liceului. Eleva se pomeni într-o cădere liberă în neantul familiar sufletului ei; apoi căderea se opri iar conștiința fetei se pomeni împinsă printre valurile haotice ale timpului, până se trezi adusă înapoi în prezentul de care aparține.
Totul reveni la normal, însă aceea scânteie parcă lumina acum mai puternic în ochii Mădălinei.
Sursa imagine: https://unsplash.com/photos/silhouette-of-three-woman-with-hands-on-the-air-while-dancing-during-sunset-zdSoe8za6Hs