Mijesc ochii la ceasul crucificat pe perete, și irevocabil, realizez că timpul a înghețat. Acele ceasului refuzau să o ia din loc, silite de înăbușeala căldurii să cadă late pe conturul cifrelor. Trupul îmi este lipit prin transpirație de scaun și de bancă. Pixul este ținut printre vârfurile degetelor dintr-un reflex mecanic, și așteaptă să-și reverse talentul pe hârtie. Însă pe cât de plictisită sunt de inactivitatea din această oră de curs, pe atât este și profesorul. E ultima zi de școală, iar eu pierd timpul chiorându-mă la pereți. Sarcina mea astăzi a fost de a face concurs de „cine clipește primul pierde” cu ceasul de pe perete. Adversarul meu este mult prea bun, face pe mortul, nu mai ticăie. Încă două minute și ar trebui să sune de ieșire. Două minute până la dezrobirea mea de acest loc. Două minute până la o răsuflare de ușurare și un „rămas bun, ne vedem în septembrie”. Încerc să intimidez acele ceasului, poate, poate se vor simți atacate și vor ieși din acest joc al statuii. Însă, totul e în zadar. Brusc secunda aleargă în viteză înspre minut și îl îmbrâncește, făcând un val de aer răcoros, proaspăt și puțin sărat. Odată cu aceasta, plăcile de parchet o iau la goană în sens opus poziției mele, iar animația tranzitează către o senzație de nisip, și împreună cu suflul acelor de ceasornic, acoperă suprafața ce odată era lemn. Mă dezmeticesc din moleșeala ce-mi acaparase întregul trup. Împing tot ce am pe bancă în gura înfometată a ghiozdanului și mă pregătesc, ca la maraton, să o zbughesc pe ușă. Încă un minut și se sună. Îl aud pe sfântul clopoțel cum îmi ascultă poruncile și-mi împacă nerăbdarea. Se sparge în valuri spumoase, voluminoase și dărâmă orice geamandură de beton. Sunt în sfârșit liberă să alunec pe burtă către valuri și să mă scufund în liniștea relaxării vacanței de vară.
Sursă foto: https://cepr.org/sites/default/files/styles/16_9_large/public/2022-10/AdobeStock_252822748.webp?itok=RwYnn22o