Nr. 3 / Ianuarie 2019, Plăceri (ne)vinovate

Dor de ducă

By In

Nu știu dacă se încadrează în pasiuni sau hobby-uri, dar cu siguranța este o activitate care îmi face maximă plăcere de fiecare dată și aceasta este “plecatul de acasă”. Mama zice că m-am născut pe drum, însă eu vreau să cred că această dorință a mea de a ieși cât se poate de des și de mult pe ușa casei, spre a bântui prin orașul bine-cunoscut sau pentru a descoperi alte locuri noi, vine dintr-o curiozitate și dintr-un spirit de aventură sau pur și simplu pentru că există mai mulți oameni afară! Sunt sigură că nu sunt singura care trăiește și gândește lucrurile așa, astfel că aici e doar o viziune asupra modului în care înțeleg eu acest dor de ducă.
De unde a început? Nu știu. Când eram mai mică îmi amintesc vag niște momente în care mă întrebam de ce oamenii din jurul meu stau atât de mult în casă și nu ies afară să râdă la soare. Mama îmi povestește că atunci când mă lua de la grădiniță voiam să merg “în oraș”, cine știe ce însemna pentru mine “ în oraș” la 5 ani, dar probabil era “undeva, dar nu acasă” prezentat mai frumos. Dorul meu de ducă s-a accentuat însă când am putut avea libertatea de a ieși singură în lume, de a călători singură cu trenul și de a experimenta singură ce înseamnă mirosurile în CFR și cum întârzierea este inevitabilă (despre asta pe larg în alt articol ). Evadarea a căpătat diverse nuanțe din ce în ce mai atrăgătoare când am început să nu mai cer voie să ies, ci doar să anunț plecarea și ora sosirii, când am început să nu mai am nevoie de mai mult de 5 lei afară, bucurându-mă de atmosfera și uitând de mâncatul în oraș. Terenuri noi câștigate de fiecare dată când se modifică ora de intrat în casă: de la 20:30 la 21:30 la 22:00, dar o fac mereu să fie 22:30. Toată ziua aspir spre aceste ieșiri în care mă simt fantastic, dar pe lângă amplificarea treptata a plăcerii mele de a ieși sunt convinsă că acest dor a fost mereu în mine, uneori mai ascuns, dar acolo.
Acum, când stau în acest locușor confortabil așteptând nerăbdătoare următoarea plecare îmi dau seama ca această “plăcere nevinovată” se manifestă prin obiceiul meu de a nu lasă nicio zi fără sa mă îmbrac și să pierd timpul, încălzind băncile unui parc sau prezentându-mi glumele proaste oamenilor din jurul meu care sunt deja atât de obișnuiți cu ele încât mai râd din politețe sau prin modul fantastic de a găsi oportunități de orice tip în afara orașului sau prin capacitatea dobândită de a o convinge pe mama că a mă duce într-un alt oraș să mă plimb pentru că acasă nu am nimic de făcut chiar dacă teancul de caiete neatinse se află pe birou este o activitatea care merită făcută și care cu siguranța îmi aduce doar beneficii.
Mereu am crezut că de fiecare dată când părăsesc incinta casei aflu câte ceva nou, sau îmbunătățesc ceva din informațiile existente în capul meu. Sunt sigură că atunci când eram mică la fiecare ieșire îmi măream capacitatea de a alerga fără a cădea sau capacitatea de a-mi face prieteni de la primul “Bună, sunt Daria. Vrei să fim prieteni?”. Cu timpul ieșirile au început să se transforme în niște sesiuni de discuții pe baza unor subiecte mai mult sau mai puțin interesante în urma cărora cunoști mai bine oamenii cu care ieși sau pur și simplu afli mai multe păreri care ar putea să o influențeze pe a ta. Cred că tipul de ieșiri care îți place este un bun mod de a caracteriza oamenii din jur. Am prieteni care ies ca mine, pentru niște discuții interminabile în care fiecare își spune argumentele, inserând din când în când câte o gluma la care toți participanții se amuză, dar care atunci când este de petrecut sunt sigură că vor accepta orice invitație, dar am și prieteni care consideră că modul meu de distracție este plictisitor, ei distrându-se mergând mult prin oraș, în liniște.
Este evident că nimeni nu știe concret de unde a apărut această plăcere, probabil o moștenesc genetic din familie, chiar dacă nu pare ca vreun membru are vreun spirit de aventură și de călătorie bine dezvoltat sau poate am dezvoltat-o pe parcurs prin “plăcerea vine mâncând”, dar de oriunde ar veni și oricum am căpătat-o plăcerea de călătorie este o caracteristică definitorie mie, iar despre ea vorbesc de fiecare dată cu un rânjet specific.
Pentru sfaturi din experiențe și cum să îți convingi mama să te lase să fugi, despre cum e mai important să trăiești momentul decât să mănânci în el, despre cum și o zi este mai bună decât deloc și despre cum să nu ratezi nicio oportunitate de călătorie…

Despre toate astea vă aștept la un ceai “în oraș”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *