Îmi scutur boticul umed de praf, fără rezultat. Mă strecor printre două bucăți de beton uriașe și rămășițe de cărămidă. Dau s-o iau la goană spre locul de unde vine un parfum dulceag, însă sunt întrerupt imediat de trăncăneala unor tălpi masive. Mă ascund după scările cele mai apropiate. Puteam să jur că din 2537 nu mai e țipenie de om pe-aici.
Inima-mi bate mai să mi se smulgă din piept și parcă-mi ard obrajii. Ca să văd cu cine am de-a face, mă zgâiesc printr-o crăpătură. Șocul produs îmi dilată ochișorii cât cepele. Nu cât arpagicul, ci cât cepele. Era însuși, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, și pe mine aproape mă luau palpitațiile. Falnica înfățișare fantomatică biruia ultimele bucăți de gresie rece ce se presupuneau a fi podelele liceului. Înaintea sa, zidurile se înălțau din cenușă, căpătau vopsea proaspătă, înviau în adevăratul sens al cuvântului. Totul se cutremura în jurul meu într-o armonie supranaturală. Și totuși rezistam, n-am făcut atac de cord, cât să mai ducă inimioara mea?
De-a lungul pereților apăreau palme de copii în vopseluri pastelate, ieșind din ele vuiete, mugete de sărbătoare. Zgomotul cutremurului și ale glasurilor tinere se uniformizau și-mi spărgeau sărmanele timpane. Plescăitul încălțărilor domnitorului s-au suprapus brusc asupra oricărui zgomot, ce încet își luau tălpășița înspre razele luminoase și călduțe, ce se infiltrau printre goluri. Parfumul dulceag de mai devreme îmi îmbibă nările și mă lasă îmbătat de mierea pe care o poartă.
Un val de aer pufnind în urma impactului tălpii cu podeaua îmi răsfiră blănița. Mă uit în sus cu oarecare sfială și supunere. Fac o reverență și spun „chiț!”. Iar sunetul ce mi se smulge din suflet răsună asurzitor, pereții se sparg și adorm la loc, iar gerul din această zi de 24 ianuarie rămâne stăpân peste ruine.
Sursă imagine: arhivă personală