Acum am nevoie să inspiri profund, să ridici ochii din ecran și să te concentrezi pe secunda asta, pe momentul ăsta, să fii cât de prezent se poate. Câte sunete auzi? Ce vezi? Ce miroși? (E în regulă, toți am lăsat-o mai ușor cu dușul de când stăm acasă.) Dar serios acum, nu ți se pare că, oricât ai încerca, nu poți să te concentrezi pe toate simțurile tale și să experimentezi, la adevăratul ei potențial, fiecare secundă? Sau poate știi și tu cum e să realizezi importanța unui moment aparent nesemnificativ abia prea târziu.
Zilele astea inventăm (nu chiar noi, americanii) denumiri pentru fiecare senzație sau concept așa că, bineînțeles, există o denumire pentru această nevoie de a conștientiza în totalitate prezentul. ”Mindfulness” este, conform wikipedia, „procesul psihologic de a atrage în mod intenționat atenția cuiva asupra experiențelor care apar în momentul prezent”. Probabil ai mai intâlnit termenul în discuții despre meditație și spiritualitate. Să practici acest ”mindfulness” presupune exact ce m-a enervat pe mine mereu la rugăciuni și la meditație: nevoia asta a unei entități sau a aplicației care îmi ghida meditația de a îmi concentra toată atenția asupra lor. Era obositor și stresant și poate de asta nu mă simțeam deloc „zen” după activități spirituale. Așa că am renunțat.
Totuși, vara trecută eram la Electric Castle, mersesem 12 ore cu trenul de la Focșani la Cluj, dormisem la cort, muncisem ca voluntar 6 ore pe zi, iar acum, după prima noapte de concerte fantastice, dans frenetic și epuizant și distracție cât nu mai avusem vreodată parte până atunci, priveam răsăritul alături de oamenii mei preferați și cântam „Bohemian Rhapsody” cu vocile răgușite de aseară. Simțeam apogeul eliberării, dovada că a meritat tot efortul de a ajunge acolo. Atunci, aș fi vrut să capturez senzația acelui moment și să o păstrez intactă pentru mai târziu, dar nu puteam. Pur și simplu nu reușeam să cuprind acea euforie și să trăiesc secvența așa cum aș fi vrut. Aș fi vrut să păstrez fiecare luminiță de la caruselul din mijlocul festivalului, să adun tot sclipiciul de pe fețele prietenelor mele, să îmi întipăresc pe timpan fiecare melodie pe care o auzisem și să merg toată viața numai pe iarba aceea moale pe care te puteai așeza oricând oboseai. S-a terminat fără să apuc să realizez tot ce se întâmpla.
Îmi place să cred că nu sunt singura care vrea să experimenteze viața în toată splendoarea ei, cu toate nuanțele, aromele și culorile sale. Din păcate, de cele mai multe ori prezentul este cât se poate de neutru, iar culorile apar doar în retrospectivă. Prea multe clipe trebuie să ajungă amintiri ca să le putem trăi cu adevărat. Este nevoie să fim privați de lucrurile cu care suntem obișnuiți ca să reușim să le apreciem. Oricât de des am auzi fraza asta, tot o uităm până când nu ne lovim de realitatea ei.
Aprilie a fost cu adevărat luna prezentului. Am avut ocazia să întoarcem fiecare secundă pe toate părțile, să despicăm fiecare fir în patru, să știm exact câți țânțari avem pe fiecare perete. Timpul a fost cât se poate de diluat și am învățat să ne sincronizăm respirația cu tic-tac-ul ceasului. Sau poate doar am stat pre mult pe Tik Tok. Oricum ar fi, am avut toți o experiență cât se poate de complexă a densității prezentului și a timpului în general. A fost oportunitatea perfectă să învățăm să trăim, să știm să apreciem toate aceste aspecte pe care le considerăm garantate în viața de zi cu zi, dar pentru care ar trebui să fim recunoscători în fiecare moment.
Ne-am făcut planuri pentru viitor, ne-am promis să schimbăm atâtea lucruri și să îmbrățișăm atâția oameni. Însă cu toate aceste speranțe și fantezii pentru viitor, sper doar să să fi învățat să le și trăim cu intensitatea cu care ni le imaginăm.