Nr. 3 / Ianuarie 2019, Sună Periculos

Supliciul urii

By In

          Acest text are la bază povestea reală a unei tinere care a suferit de anorexie și care dorește să rămână în anonimat.

„Trăim într-o lume a numerelor. Contează câte kilograme ai, câtă lume te judecă, câți urmăritori ai pe Instagram, câte like-uri ai la o poză, câți prieteni ai, câte persoane te plac, câte nu o fac, cât de mică ești și cât de puțin spațiu poți ocupa, ce mărime au hainele tale, câte calorii mănânci și câte exerciții faci.
Doresc să încep cu niște clarificări: anorexia nu este un moft! Nu te poți considera anorectic în momentul în care sari o masă și te plângi că ești gras/ă. Da, nu pot să contrazic faptul că anorexia înseamnă înfometare (aceasta e practic definiția), dar pentru mine a însemnat ură, dezamăgire, neîncredere și dorința neîncetată de a-mi înfige un cuțit în abdomen.
Am suferit de anorexie și nu numai. Mă pot considera mulțumită că nu a început totul din cauza influențelor sociale, ci totul a început în clasa a IX-a, când am intrat în locul oribil unde aveam să petrec 4 ani, și care deja mi-a făcut o grămadă de rău. Am realizat singură că sunt prea grasă, și chiar eram.

Puteam să găsesc o metodă sigură și ușoară de a slăbi, dar dorința de a slăbi s-a împletit cu ura pentru mine însumi. M-am urât și o să mă urăsc mereu. La început mă prosteam și doar am redus puțin porțiile. Nu era nimic serios pentru mine, dar treptat am început să mă interesez de calorii. Am început să le număr, să devin obsedată ca numărul lor să scadă, chiar dacă știam câte era necesar să mănânc.

 

Începusem să fac sport, de care am devenit dependentă. Aveam ore fixe la care trebuia să fac exercițiile, iar seara nici nu puteam să mă îmbrac în pijamale până nu aveam înainte echipamentul de sport pe mine. Insomniile au apărut, iar nopțile mi le petreceam ascultând muzică, gândindu-mă la cele mai oribile lucruri. Adormeam doar atunci când mă întorceam de la alergat și eram atât de obosită încât leșinam. Încetul cu încetul am devenit maniacă. Adoram durerea cauzată de sport și aveam nevoie de ea mai mult decât aveam nevoie de mâncare sau chiar de oxigen. Nu puteam să mănânc nici măcar o salată fără ca să mă simt vinovată, așa că bulimia a apărut. Începusem să vomit chiar dacă beam doar apă. Mâinile tremurânde, tenul alb și uscat, părul căzut si găurile noi pe care le dădeam în curele nu mă interesau, inima mea, care ajunsese la 39-40 bătăi/minut, nici atât.
10 kilograme după începerea țelului meu și nu eram mulțumită… mă uitam la corpul meu gol în oglindă și plângeam… plângeam, iar printre sughițuri îmi șopteam cât de mult mă uram. Îmi vedeam pielea albă, plină cu tăieturi pe abdomen, pe picioare… Încă 5 kilograme mai târziu prietenii mei au început să se îngrijoreze. Ei au observat demult „micile” mele modificări.

În vacanța de vară nu puteam să mai merg, nu mai aveam pic de energie rămasă, eram mereu tristă, extenuată, dar satisfăcută. Mai satisfăcută și mai împlinită ca niciodată căci știam că merit ceea ce îmi făceam. Meritam chiar mai mult rău decât atât. Voiam să îmi fac și mai mult rău. Eram conștientă de consecințele faptelor mele și știam că m-aș puteam opri oricând, lucru ce l-am și făcut. L-am făcut pentru a-mi demonstra mie însumi că sunt puternică.

Nu a fost nevoie de ceva dramatic pentru a înceta, ci pur și simplu am zis că o să o fac și am făcut-o. Nu mi-am revenit niciodată complet și nici nu cred că o voi face. Au fost și specialiști care au încercat să mă ajute, dar doar eu sunt și am fost capabilă să îmi controlez fiecare decizie pe care o iau.

Încă mănânc jumătate din masa unui normal obișnuit pe zi, insomniile au rămas, la fel și pielea albă și rece ca gheața. Încă am atacuri de panică și încă mă urăsc, dar nu regret ceea ce am făcut și nu o voi face niciodată. Aceasta perioada plină de cicatrici m-a maturizat enorm, m-a schimbat și m-a definit. Acea perioadă plină de durere este cea care m-a făcut ceea ce sunt azi și ceea ce voi fi în viitor. E o parte din viața mea pe care nu o voi nega, ci o voi îmbrățișa ca o parte importantă din mine…”

  Anorexia reprezintă o tulburare psihiatrică a cărei rate de mortalitate este înaltă (aproximativ 10%). Oamenii care suferă de anorexie au un risc de suicid mai mare decât populația obișnuită, ea fiind considerată o cauză majoră de deces. Dintre bolnav, doar o jumătate se vindecă complet, la o treime se ameliorează, iar restul de 20% rămân suferinzi cronici care încă necesită perioade îndelungate de psihoterapie.

SURSE
https://www.csid.ro/boli-afectiuni/psihiatrie/anorexia-nervoasa-cauze-simptome-diagnostic-si-tratament-16146019

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *