Nr.5/ Octombrie 2019, Sună Periculos

Punctele despre care nu vorbim

By In

Detest expresiile care, în pofida faptului că poate s-au născut de la un sâmbure de adevăr, induc generalizări de plastic și total neproductive. Un bun exemplu în acest sens cred c-ar fi “tipic românesc“, sintagmă care ar vrea să însemne nefucțional, învechit, superficial, sau ceva de genul ăsta. Drept (și ironic totodată) este că această definiție sau, mai corect, această pseudodefiniție dată de mine are ceva aplicabilitate pentru sistemul nostru de educație care, în goana de a atinge cât mai multe cunoștințe din cât mai multe domenii, își pierde în timp esența.
Deși îi admir pe elevii ce se ocupă cu reprezentarea colegilor lor la nivel local, județean sau național (fac referire la Consiliul Național al Elevilor și substructurile aferente), nu am vrut niciodată să devin unul. Prin urmare, textul acesta este strict o scurtă analiză a unui elev simplu, fără funcții prestigioase, și care poate nu vede starea de fapt a educației românești dintr-o perspectivă la fel de amplă ca a unui elev reprezentant în adevăratul sens al cuvântului.
La începutul clasei a 12-a, ultimul meu an în liceul la care actualmente învăț, în orașul în care actualmente trăiesc, cu alte cuvinte anul meu ultim de acasă, am decis să cumulez toate experiențele trăite în cei trei ani anteriori de liceu și să fac un pas în față, aplicând astfel pentru postul de elev reprezentant în Consiliul de Administrație al școlii. Eu, bineînțeles, aveam în gând la momentul respectiv că o nouă provocare m-ar scoate încă o dată din zona de confort, precum paradoxal deja m-am obișnuit.

În ultimii ani am avut privilegiul de a ieși de multe ori din bula mea, spațiul urban focșănean, din dorința de a încerca și altceva decât lucrurile față de care dezvoltasem până atunci un simț al obișnuinței. E drept că un oraș mic e adesea mai protectiv cu tinerii, fiindcă nu există atât de multe tentații să le spunem, sau posibilități de a te pierde pe tine. Și totuși, la fel de rare (sau poate mult mai rare) sunt și oportunitățile culturale sau contextele în care poți testa realitatea în general. Este un soi de fuziune “avantaj-dezavantaj”, însă eu voiam puțin mai mult decât atât.

Așa am început să fac voluntariat în timpul liber și să plec prin toată țara. Descoperisem aerul nou, intrigant, al orașelor mari cu scene culturale tonice și active. Inițial mi-a plăcut într-atât de tare acest lucru, încât nu mai puteam vedea, de fapt, ce se întâmplă în fața mea; îmi pierdusem puterea de vedere analitică a lucrurilor. Bine, aș minți dacă aș spune că acum nu îmi mai place să particip la evenimente culturale, festivaluri, marșuri pentru ceva anume, concerte sau vernisaje care, într-un fel sau altul, reflectă societatea din care provin. Însă nu de puține ori mi s-a întâmplat să mă izbesc de momentele în care să întâlnesc prezențe sau, mai grav, concepte și judecăți seci, înțepenite în termeni exclusiv binari și radicali. Ori albă, ori neagră. Bunul sau răul absolut. Fie frați de cruce, fie dușmani de moarte. Abia după un timp aveam să îmi dau seama că ceva nu e în regulă cu categorisirile de acest tip. Problema cu algoritmii cognitivi simpliști n-ar fi neapărat natura lor, ci mai curând cât de înrădăcinați sunt în unii oameni și totodată viteza de propagare a ceea ce concep. Mai bine prinde o argumentație gândită elementar, dar dusă cât se poate spre extreme, mă gândesc.

Și așa apare la unii oameni, cred eu (conform a ceea ce am văzut până acum) tendința spre radicalism, un element atât de toxic în multe locuri din lume la momentul actual, dar în special în sistemele în care nu se cultivă pluri-perspectivismul. Radicalism care, culmea, cred că se naște din aceste momente mici, pe care adesea nu le observăm, consumându-se fugitiv. Sigur, ceea ce relatez eu acum se cheamă analiza unor experiențe personale care poate ar da și altora de gândit, însă cu siguranță lucrurile sunt mult mai complicate decât le pot percepe eu acum. Un singur lucru cred totuși că e cert.

Ca și mine, cu siguranță te întrebi cum am putea evita astfel de societăți fragmentate și ce rol are școala în tot acest proces. Ei bine, cred că printre acele multe materii cu multe cunoștințe despre care vorbeam la început, e important să învățăm și despre realitate. Despre ce se întâmplă acolo, în necunoscut, ce ne așteaptă, în ce manieră ar trebui să privim dezbaterile din societate și mai ales cum să contracarăm relele intenții din exterior. Din fericire, din acest punct de vedere nu mă pot plânge. Să am în acești ani de liceu în fața mea oameni intuitivi, care au știut să mai și iasă din reperele înlemnite ale Ministerului Educației Naționale, a fost un privilegiu. Mă întreb însă ce soartă vor avea elevii care nu-l au. Într-o actualitate în care informația este distorsionată la cel mai mic efort, ce se întâmplă, de fapt, cu cei neinițiați?
Dacă ar fi să aleg acum o valoare pe care simt că școala ar trebui să o integreze mai bine în educația elevilor, aș alege fără îndoială echilibrul. Echilibrul în gândire, cel mai important, fiindcă cred cu tărie că lumea în care trăim e o reflexie a nevăzutelor lucruri mici.
Astăzi, pășesc și sunt recunoscător că încep să înțeleg câteva lucruri. Sper să le las și în pasul de mâine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Primeste revista Cuza-Voda 47 atunci cand apare