Matematica este acea știință a conceptelor cele mai abstracte, de care, o parte a elevilor se sperie. Insă, eu nu am fost una dintre acele persoane.
Pasiunea mea pentru matematica a apărut în clasa a IV-a când am participat la vreo 2 concursuri și am obținut premii. Acest interes s-a concretizat odată cu trecerea anilor și cu maturizarea mea. Simt că evoluția mea a fost marcată de participarea la olimpiade, dar și de exclusivismul pentru pasiunea de a face matematică. Nu o dată am renunțat la celelalte dorințe și aspirații în favoarea acestei preocupări.
Cu toate ca am avut întotdeauna una dintre cele mai bune îndrumări posibile, drumul meu nu a fost străbătut doar de bucurii și succese, ci și de dezamăgiri și nereușite. Succesul, care pentru mine se definește ca o validare a eforturilor depuse, poate să devina o presiune greu de controlat. Să fii printre cei mai buni presupune și un stres continuu de a îndeplini așteptările tale, dar și ale celorlalți. Latura mea perfecționistă atrage aceasta convingere iraționala că trebuie să strălucești în orice situație.
Deși au fost momente când m-am întrebat dacă mai e pasiune sau a rămas doar o îndatorire pe care trebuia sa o îndeplinesc, conștientizez că fără toate acestea nu aș fi fost persoana care sunt astăzi. Astfel, copilul timid care eram, a învățat să aibă încredere în el și sa se aprecieze orice ar fi. Și cel mai important, mi-am îmbunătățit acea versiune a mea de care nu îmi amintesc mereu cu plăcere.
Ce legătura au toate acestea cu matematica? Grație tuturor experiențelor referitoare la matematică, am învățat sa mă cunosc și să știu cine sunt eu cu adevărat. Mi-am imaginat uneori cum ar fi fost să nu fac matematică și să nu fi avut legătura cu acest domeniu. Deși observ care ar fi fost avantajele, nu cred că orice altă varianta mi-ar fi adus la fel de multă împlinire.
Asa că pentru mine, matematica nu e doar o materie cu ajutorul căreia îți dezvolți logica și gândirea critică, ci reprezintă un factor determinant în adolescența mea.