Ai deschis acest articol crezând că vei găsi ceva științific… în ansamblu un text serios. Dar acum cred că este timpul să te relaxezi și să-ți spun o poveste.
A fost odată ca niciodată, o bunicuță care se pregătea să le spună povestea de noapte bună nepoților săi care stăteau la ea de fiecare dată când aveau ocazia în vacanța de vară. Îi privea cu multă dragoste și în același timp se gândea ce să le povestească pentru a-i cuprinde somnul mai ușor. Toți erau nerăbdători și încercau să stea cuminți, dar tot ce rezulta era faptul că se făcea din ce în ce mai multă gălăgie. La un moment dat, cel de al șaptelea nepot dându-se jos din pat se puse în fața tuturor și cu multă îndrăzneală întreba:
— Bunico, ce este o rază de soare și când știu că ea e în prezența mea?
Ceilalți se uitau la copilul ce-și menținea postura dreaptă și sigură în fața tuturor, urmând ca toți să izbucnească într-un râs dulce și tânăr. Numai bunica stătea serioasă și încerca să îi ofere un răspuns nepotului cel mic.
— Dacă stai să te gândești, zise bunica, razele de soare sunt cele care te întâmpină dimineața cu dulceața lor și îți oferă puterea de a-ți face treburile pe care ți le-ai propus. Unele dintre ele sunt blânde și bune cu pielea ta, dar unele sunt mai jucăușe și te ard puțin dacă stai prea mult în calea lor.
Nepotul stătea și ascultă vrăjit în brațele bunicii, dar în același timp încerca să se trezească la realitate de parcă ceva nu îi convenea.
— Dar, mamaie, eu am auzit astăzi pe când stăteam și culegeam zmeura din gradină cum doi oameni și-au spus: „Tu ești raza mea de soare…”, iar oamenii nu sunt în cer.
Bunica stătea și îl ascultă cu un zâmbet blând și trist pe chip și atunci se decisese să le spună povestea de seară copiilor.
— A venit vremea să vă spun o poveste ce se numește ”Jocul razelor”. Era o fată, odată, ce se hotărâse să pornească într-o călătorie magică pe care cei mai înțelepți o intitulau viață. Și înainte de a coborî pe un tărâm complet necunoscut ei, Marele Anonim îi spusese că trebuie să se lase călăuzită de razele ce i se vor arată pe parcursul drumului de nu va dori să trăiască în întuneric și blestem. Fata nici măcar nu știa la ce se referea acesta și nici nu mai avea ocazia de a întreba, încât el o adormi instant, imediat ce-și terminase cuvântarea. Fata nu mai putea simți nimic, lăsându-se purtată pe aripile vântului ce se mira de frumusețea ei. Toată călătoria se sfârșise într-un mic tărâm , în casa Soarelui-Răsare. Acesta era bătrân și deja slăbit de viața grea pe care o dusese cârmuind ținutul cât mai bine, apărându-l de furtună și noaptea ce îi amenința pe oameni după moartea acestuia. Împăratul Soarelui se uita înduioșat la mica făptură fragilă din fața sa, dorind să se apropie pentru a o lua în brațe. În momentul acela, își jurase să stea lângă ea până ce o va învăța cea mai importantă lecție despre viață, iubirea. Cu chiu ,cu vai, fetița înainta și încerca mereu să-i facă pe plac bătrânelului care o susținea și îi vorbea blând atunci când mai cădea sau îi reușea mersul pe mare sau vânt. Totul decurgea atât de frumos ,când deodată Soarele-Răsare fusese străpuns de o săgeată cu venin în timp ce acesta se juca cu frumoasa fată. Ea începuse să plângă și să ceară ajutorul ,dar nimeni nu o auzi . El mai putuse să spună doar câteva cuvinte simțind cum toată viața se scurge ușor din trupul său: „Găsește raza ce să-ți lumineze calea”. Fata îl privea năucită şi încerca să-i spună că i-a fost singura rază călăuzitoare ,dar durerea nu o lăsa să zică nimic. Peste tot regatul se instalase noaptea iar soția împăratului, Soarele-Apune luase tronul, până când se va găsi cel ce putea să stăpânească lumina şi să alunge furtuna din tărâmul de poveste. Văzând tot răul ce se petrecea în jurul său ,fata se decisese să asculte vorbele bătrânului său…trebuia să-şi caute raza sa de soare. Dar acum se întreba :oare cum aş putea să o găsesc? Cine ar putea fi? Bătrânul Soare m-a învățat doar ce este iubirea şi nimic altceva. În călătoria mea trebuie să fac față multor provocări şi eu nici măcar nu ştiu cum arată lumea de dincolo de zidurile castelului.
— Era un castel? se trezise întrebând cel de-al patrulea nepot. Înseamnă că şi fata era o crăiasă
— Cred că da… tot ce e posibil, spuse bătrâna . Dar haide să continui povestea că deja micuțul nostru nu poate sta nici măcar în fund de somn ce îi este. Continuând povestea, fata își făcuse un mic băgăjel cu toate necesare călătoriei şi pornise cu puţină teamă spre aventura ce o aştepta. Sufletul ei se împietrea pe zi ce trece văzând că noaptea şi furtuna pun stăpânire tot mai mult pe tărâmul ce înainte era de poveste. Totul i se părea prea inutil. Nimeni nu mai simţea iubirea… răutatea şi orgoliul dominau ,întrucât toţi doreau să supravieţuiască în tărâmul ce se ofilea pe zi ce trece. La un moment dat, vântul începuse să fie din ce în ce mai puternic, încât fata decisese să se refugieze într-o peşteră mică, acoperită de muşchi de pământ . Cu multă teamă încerca să cerceteze mica încăpere pentru a se asigura că nu e nicio vietate care s-o rănească. În urma cercetării îndelungate se aşezase încet şi rămăsese să privească vremea întunecată de afară. Deodată, lacrimile îi curgeau fără să se mai oprească şi suspină greu fără a mai avea vreo speranţă de a reuşi ceea ce îi spusese Soarele-Răsare.
— De ce mi-ai dat mie această responsabilitate? Nu vezi cât de slabă sunt? Ce ţi-ai imaginat ca pot face în faţa unui astfel de haos? Nu pot…
— Eu cred că poţi, zise o voce blândă din spatele fetei
— Ba nu pot… stai… cine a vorbit? Fata privea speriată în toate părţile, dar tot nu vedea nimic în bezna aceea .
Două mâini o prinseseră din mişcările necontrolate. Ea stătea paralizată şi nici nu mai putea să spună ceva.
— Deschide ochii, te rog. Vreau să-ţi studiez privirea.
— Mi-e prea frică şi nu cred că o pot face
— Asta se poate rezolva. Dar acum e esenţial să ţii ochii închişi şi să te lași călăuzită.
— Ce vrei să-mi faci? Vezi că deschid ochii
— Nu ,nu… ai încredere . Mai avem puţin şi ajungem unde trebuie. Acum mergi încet şi ţine-mă de mână.
Fata mergea fără să înţeleagă nimic când deodată simţi că paşii ei sunt cuprinşi de ceva nedefinit de parcă ar fi călcat pe apă. De teama ce o simţea îşi deschise ochii. El mergea în faţa ei călăuzindu-i paşii fără a-i spune nimic. Când privi în jos văzuse că e înconjurată doar apă şi viaţă. În momentul acela, băiatul îi dăduse drumul la mâini şi îi spusese: arată-mi ceea ce te-a învăţat Soarele-Răsare. Auzind de bătrânelul ei, încetase să mai păşească şi lacrimile o năpădiră din nou. Apele o cuprindeau uşor, dar ea nu făcea nimic. Atunci băiatul o trase la mal şi îi spusese:
— Nu cred că asta te-a învăţat el. Tu ar trebui să lupţi pentru salvarea acestui tărâm, nu să te cufunzi în dezamăgire. De ce crezi că te-ai scufundat când te-am lăsat singură să mergi?
— Nu ştiu. Probabil că am uitat să merg.
— Hai să îţi spun eu motivul, dacă nu vrei să recunoști. Ai o mare frică şi lipsă de încredere în tine. Şi în plus, mersul nu l-ai uitat… Atunci cum de ai ajuns la mine? Te rog, nu mai plânge. Vreau doar să mă privești.
Atunci fata îşi ridică ochii şi dădu peste o privire caldă în care raze de lumină se pierdeau prin mări depărtate şi tainice.
— Cine eşti?
— Nu ştiu nici măcar eu, dar măcar ştiu ceea ce vrei. Aici ai tot ceea ce iţi trebuie. Viaţa şi lumina. Deoadată ce ai stropit plantele şi locuinţele cu această apă tot ce e atins va radia de lumină, iar noaptea va fi izgonită.
— Doamne… dar cum se poate? Nu credeam că o să te găsesc vreodată.
Toţi copiii dormeau, iar bunica se opri puţin pentru a se asigura că toţi sunt înveliţi şi stau comod pentru un somn bun. Stând şi privindu-i mai spusese doar un singur lucru înainte de a stinge candela:
— Si aşa m-am îndrăgostit de o rază de soare.
Cu drag, Mart