Despre atingeri

Cât apreciam atingerea fizică când o puteam avea? Nu o făceam înainte pentru că era normal să o putem avea constant, continuu, fără nicio limită impusă de nimeni și de nimic. Aș spune că e fascinant nu numai pentru că nu o apreciam suficient, dar cred că nici măcar nu o observam ca ceva diferit de comunicarea propriu-zisă.
Am crezut mereu că ceea ce numeam comunicare se rezumă la o înșiruire de cuvinte care au o anumită logică și așteaptă în schimb un răspuns, o reacție și atât: ne spuneam cuvinte, așteptam reacția interlocutorului și comunicam, dar când comunicarea a ajuns să rămână doar asta, pare că nu mai e suficient. Aici începe povestea unui copil anonim să îi spunem Mara, o povestioară cu care am putea empatiza, o povestioară pe care o putem înțelege pentru că o trăim cu toții acum.
Dependentă de comunicare, de oameni, de timp petrecut cu prietenii și de mâncat în oraș, Mara a ajuns să trebuiască să înlocuiască aceste activități cu una singură: vorbitul prin rețele de comunicare audio/video și așa a ajuns să descopere importanța contactului fizic. Se considera un om care reușește să se adapteze în orice situație și deci ce ar fi fost atât de greu să își mute activitatea în online ? Își suna prietenii și se vedeau prin camera telefonului în timp ce făceau tot ceea ce făceau când puteau ieși din casă: mâncau împreună, se bucurau de o cafea bună, de un film de calitate, dar parcă nu era deloc la fel. Nu era la fel pentru că nu puteau să își înghiontească unii altora mâinile în timp ce secvența pe care o vedeau le amintea de un moment trăit împreună, pentru că nu se puteau îmbrățișa, pentru că nu aveau pe ce umăr să își sprijine capul când gândurile erau prea multe. Aceste mici detalii nu au fost observate de la început, dar la un moment dat, fiecare mișcare a mâinii celuilalt în fața camerei îi trezea ceva, o senzație.
Povestea Marei poate nu e comună, dar când vorbim la telefon cu cineva drag, nu ne-am dori cu toții să fie lângă noi și să putem să îi vedem fiecare parte a feței cum se schimbă în timp ce zâmbetul se lărgește? Abia aștept să pot vedea din nou de aproape asta și poate voi face un carnețel cu fețele tuturor oamenilor apropiați când râd, l-aș numi: „În caz de dor de râs, deschide!.”