Anul deja se apropie de sfârșit, ultimele săptămâni zburând din ce în ce mai repede. Încă nu pot să cred cum am reușit să ajung aici, fetița din mine fiind atât de mândră că se bucură de visurile ei profunde. Acum un an, sufletul îmi fierbea de dorință, plin de ambiție și în același timp de teamă. Nu am lăsat niciodată obstacolele să mă oprească din drumul spre cea mai bună versiune a mea. Este un proces continuu, plin de suișuri și coborâșuri, dar niciodată nu am renunțat – și uite-mă aici. Mai încrezătoare ca niciodată. Pot vorbi despre experiența mea pe parcursul acestor 9 luni la Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”. Admiterea la acest liceu a fost un moment definitoriu din viața mea, o rampă de lansare spre autocunoaștere. Am avut ocazia să mă descopăr atât pe mine, cât și lumea din jurul meu. Am învățat că nu toate umbrele sunt înfricoșătoare și că nu orice lumină te salvează. Anul acesta a fost ca o oglindă spartă – cioburi de eșec, reflexii de speranță și, undeva printre ele… eu, crescând. N-a fost totul roz, dar fiecare lună a venit cu propria lecție. Orice început e dificil, nu? Fiecare suspin și lacrimă vărsată m-au adus mai aproape de reușită, iar azi pot spune cu mâna pe inimă că am câștigat ajungând aici. Nu regret nimic. Merit fiecare efort depus, fiecare noapte nedormită, pentru că viața mi-a arătat, încă o dată, că sunt exact unde trebuie să fiu. Nu doar am văzut, ci am simțit că mă aflu în locul potrivit. Totul s-a aliniat mai bine decât mi-aș fi imaginat vreodată. Cum am știut că sunt pe drumul cel bun? Când frica de la începutul anului a fost învinsă de pasiune, de curiozitate, de dorința sinceră de a evolua. Am învățat să mă înțeleg, să mă apreciez. Prietenii, colegii, profesorii, indiferent de felul în care și-au pus amprenta asupra mea, m-au ajutat să cresc și să înțeleg că fiecare om e fie o lecție, fie un suflet menit să-ți curgă prin vene odată cu tine. Le mulțumesc tuturor care au intrat în viața mea, chiar dacă nu au ales să rămână. Fiecare moment trăit cu persoanele dragi și-a pus o amprentă puternică pe sufletul meu și n-o să regret niciodată puținele, dar specialele clipe trăite împreună. Nu știu exact când a trecut anul ăsta. A fost ca un film pe derulare rapidă: scene luminoase, cadre întunecate, dar mai ales momente în care m-am întrebat cine sunt și unde merg. N-am avut mereu răspunsuri, dar am avut parte de lecții. Unele m-au durut, altele m-au vindecat. Și, privind înapoi, aș vrea să-i spun celei din septembrie: „Hei, o să fie greu, dar o să fii bine. O să fii TU, mai reală ca niciodată.”
Sursă fotografie: https://pixabay.com/ro/images/search/descoperirea%20de%20sine/
