Timpul nu trece, ci se strânge în noi, ca o arhivă de clipe, gânduri și tăceri. Acest an școlar a fost, poate mai mult ca altele, o oglindă — una care nu m-a arătat mereu așa cum aș fi vrut să fiu, ci așa cum eram cu adevărat.
Când tragi linie după nouă luni de școală, ai tendința să numeri notele, testele, proiectele… Dar dacă privești mai atent, anul acesta a fost mai mult decât un calendar academic: a fost un mozaic de emoții, alegeri, căderi și ridicări. Aș putea începe cu realizările. Am terminat câteva proiecte de care sunt mândră, am spus „da” unor provocări care păreau inițial peste puterile mele. Lumina acestui an a fost curajul de a mă arunca în necunoscut — fie că a fost vorba de o olimpiadă, un discurs în fața clasei sau o simplă conversație sinceră cu cineva care avea nevoie de ea.
Dar lumina nu poate exista fără umbră. Și au fost și umbre — ezitări, eșecuri, dezamăgiri. Zilele în care oboseala îți apasă umerii, când pare că nimeni nu te înțelege, când te simți pierdut într-un labirint de informație pompoasă și cerințe infinite. Sau dezamăgirile, mai ales cele care vin de la tine însuți — când știi că puteai mai mult, dar n-ai avut energia sau curajul să te ridici. Și totuși, umbrele nu vin niciodată singure. Pe ele se proiectează lumina lecțiilor învățate: răbdarea cu tine însuți, prietenia care te-a scos dintr-un colț întunecat, profesorul care te-a încurajat când ți-era cel mai greu. Anul acesta m-a învățat că e ok să nu fii mereu la înălțime. E ok să cazi, atâta timp cât nu rămâi acolo.
Privind înapoi, realizez că nu doar eu m-am schimbat, ci și felul în care văd lumea din jurul meu. Am învățat să fiu mai atentă la ceilalți, mai prezentă, mai sinceră. Acum știu că fiecare pas, fie el în lumină sau în umbră, m-a adus mai aproape de cine sunt. Și chiar dacă anul viitor va aduce din nou furtuni, acum știu că pot să le înfrunt — nu pentru că sunt perfectă, ci pentru că am învățat să merg mai departe.
Sursa foto: https://pin.it/3H8YUi77J
