Aproape de încheierea unui nou capitol din viața de licean și continui să pun câte o cărămidă ce mă va ajuta să-mi creez viitorul. Fiecare zi ce trece nu se lasă neobservată, ci mă învață ceva, să am răbdare pentru a privi în taină drumul pe care mi-l construiesc de aproape doi ani în liceu.
Nu toate zilele au fost ușoare. Unele m-au găsit obosită, nesigură sau împovărată de gânduri. Altele, din contră, m-au surprins cu bucurii mărunte ,un zâmbet sincer, o oră în care am înțeles în sfârșit ceva ce părea imposibil, o discuție cu un coleg care m-a făcut să privesc lucrurile din alt unghi. Așa s-a conturat acest an: un mozaic de emoții, lecții și momente care, puse cap la cap, au început să schițeze o variantă mai matură a mea.
Am învățat că timpul nu iartă, dar oferă mereu șanse celor care știu să le vadă. Am început să apreciez mai mult tăcerile dintre oameni, nu doar vorbele. Am învățat că e în regulă să nu am toate răspunsurile și că, uneori, întrebările pe care le port cu mine sunt mai valoroase decât soluțiile rapide.
Clasa a zecea m-a învățat să fiu prezentă, să privesc mai adânc în mine și în cei din jur. Nu a fost doar un an de materii și orare agitate. A fost un an în care mi-am observat ritmul interior, în care am făcut pași, poate mici, dar siguri, către cine sunt cu adevărat.
Știu că mai am un lung drum de parcurs, dar nu mă mai tem de ceea ce urmează. Pentru că, privind în urmă, îmi dau seama că fiecare cărămidă pusă, fie ea din succes sau din eșec, a fost necesară. Viitorul nu mai pare o necunoscută de temut, ci o construcție la care lucrez zi de zi, cu mâinile mele, cu mintea mea, dar mai ales cu sufletul.
Sursă foto: https://www.google.com/url?q=https://cnaic.ro/&sa=U&sqi=2&ved=2ahUKEwj7sqWB0cWNAxUBU1UIHWR-BHIQFnoECCAQAQ&usg=AOvVaw0vzHlJ_vIH0hifxCEShcBP
